Nu renunt pentru ca imi pasa!

Alte ganduri ce-mi invadeaza mintea astern in dimineata asta, idei ce vin sa completeze ultimul articol postat pe blog de subsemnata :). Sunt mai multe idei concretizate intr-o singura propozitie simpla, parca prea simpla : NU RENUNT PENTRU CA IMI PASA!

As putea sa spun NU RENUNT la lupta!, NU RENUNT la prietenii mei adevarati (mai ales el si ea ;) )! NU RENUNT sa cred ca va fi bine si ca va veni ziua in care toti o sa fim priviti ca oameni normali si se va renunta la eticheta de "om sanatos/om bolnav". Trebuie sa intelegem ca Dumnezeu a dat fiecaruia o cruce de dus. La fel de adevarat este faptul ca pe umerii unora nu apasa deloc si pe al altora lasa urme vizibile.



Cu ce anume gresesc micutii care se nasc cu boli de care nici macar nu am auzit? De ce trebuie sa suporte dureri groaznice care nu pot fi vindecate (din lipsa tratamentelor) si nici macar ameliorate?

Se nasc si au DREPTUL sa traiasca pentru nu traiec viata altuia!!! Cand aud ca micuta de 3 ani sufera de tetrapareza spastica, ca micutul de numai 4 ani are epilepsie, sindromn down sau mai stiu eu ce boala, ma intristez!!!! E si normal sau poate sunt eu mai sensibila, poate pur si simplu inteleg foarte bine aceste situatii ;).

Ma sensibilizeaza poate ceva mai mult copilasi decat adultii pentru ca macar acestia pot spune unde si ce anume ii doare, ce anume ii deranjeaza, de ce au nevoie. Cand e vorba de cei mici, totul se complica tocmai pentru ca nu se pot exprima.

In cazul lor privirea este mijlocul de comunicare cu cei din jur. Printr-o privire te implora sa ii ajuti, sa-i salvezi, sa faci ceva, orice, numai sa le iei durerea! Si pentru ca nu prea poti sa faci mare lucru, durerea lor devine si durerea ta!

Ce se va intampla cu acesti copii? Vor simti in continuare durerea bolii necrutatoare, dar mai ales durerea provocata de oamenii care ii vor eticheta, ii va ignora sau ii vor respinge. Abia atunci vor simti gustul amar al singuratatii, cand de fapt si ei, asa bolnaviori cum sunt, au locul lor in societate si trebuie acceptati, ajutati si iubiti.

Ei nu au nici o vina si daca stau sa ma gandesc mai bine, sunt un exemplu de urmat pentru noi ceilalti, numai ca prea putini invatam din aceste cazuri. Au nevoie de foarte multa afectiune, iar in schimb stiu sa ofere un zambet care poate sa-ti cucereasca inima pentru totdeauna! ;)

Anul trecut imi propusesem sa impartasesc din experienta mea si altora. Mi-am promis ca atunci cand voi intalni copii bolnaviori sa-i ajut, sa le ofer toata atentia si afectiunea mea ca sa nu simta ceea ce am simtit eu intr-o anumita perioada a vietii. Macar atata lucru pot face pentru ei! Am sa ma mobilizez si stiu ca am sa reusesc!

Nu vreau sa fiu luata drept exemplu, ci doar sa demonstrez ca se POATE si ca nu boala face diferenta intre oameni. Ceea ce ne diferentiaza unii de altii este sufletul si faptele noastre.

Ajutorul este o alt sens al iubirii, "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti".