Un om, o amintire

Inca sunt sub influenta socului! De doua zile incerc sa ma adun si sa-mi pun ordine in idei!

Mereu am apreciat oamenii, care greu incercati de viata, au gasit puterea sa mearga mai departe oricat de greu ar fi fost. Aprecierea mea e cu atat mai mare daca este vorba de suflete nevinovate, de copii aflati la inceput de drum.

Poate vestea primita joi nu ma impresiona atat de tare daca nu era vorba de un tanar alaturi de care m-am format, alaturi de care am crescut , un coleg cu care am impartit bune si rele timp de 8 ani.

Adrian (Dinut) a fost (nu pot sa cred ca vorbesc de el la trecut!!!) un coleg aparte, un copil retrans, care s-a remarcat mereu prin invatatura. Era un model pentru noi toti, ne demonstra ca se poate, ca poate fi si el ca noi ceilalti.

Poate ca numai eu l-am inteles cu adevarat pe Adrian, dar sunt sigura ca toti am tinut foarte mult la el si l-au acceptat asa cum era el! Desi avea de purtat o cruce grea, a luptat sa se remarce, deficienta de vorbire nu l-a impiedicat sa urmeze liceul si mai apoi facultatea.

Reusise! Insa boala crunta i-a frant aripile. Era un om cu adevarat puternic, si a purtat cu demintate povara bolii pana la final! Boala nu i-a mai permis sa traiasca printre noi, dar cu siguranta traieste acum printre ingeri!!!

Desi mi se pare nedrept ca la 21 de ani, atunci cand avea toata viata inainte, acum cand poate era pe cale sa-si implinesca visul, totul sa se naruie. Poate era mai indreptatit (decat mine) sa termine o facultate. MERITA O SANSA!!!

A avut un suflet curat si bun. Din acest motiv vreau sa cred ca Dumnezeu nu a permis ca el sa sufere! Dumnezeu sa aiba grija de sufletul tau bun Dinut!

Asta e o decizie asupra careia noi nu avem nici o putere, trebuie sa ne supunem! Toti suntem datori cu o moarte pana la urma!